Echipele şi antrenorii din fosta Iugoslavie încearcă să păşească pe urmele faimoşilor predecesori

21/06/2006

Apariţia Serbiei-Muntenegrului la Cupa Mondială 2006 a reprezentat o ultimă răsuflare dezamăgitoare a unei tradiţii fotbalistice iugoslave odată mândre. Corespondentul SETimes Georgi Mitev-Shantek face o retrospectivă.

De Georgi Mitev-Shantek, din Belgrad pentru Southeast European Times -- 21/06/06

Jucătorii Serbiei-Muntenegrului pozează în 16 iunie la Gelsenkirchen, înaintea meciului împotriva Argentinei din cadrul Cupei Mondiale. [Getty Images]

Cupa Mondială 2006 din Germania a marcat prima şi ultima apariţie a Serbiei-Muntenegrului la eveniment, la fel cum campionatul din 1998 din Franţa a marcat ultima apariţie a Republicii Federale Iugoslavia. Înainte de acel meci au fost Republica Socialistă Federală Iugoslavia, Regatul Iugoslaviei şi -- în 1920 -- Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a cărui echipă a jucat primul meci internaţional împotriva Cehoslovaciei, alt stat care a încetat să mai existe.

Din fericire, fotbalul din fosta Iugoslavie nu este cunoscut doar pentru schimbarea numelor. În calificările de la Euro 2008, ne putem aştepta să vedem concurând echipe din Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Slovenia şi poate chiar Kosovo. Aceştia sunt moştenitorii din ziua de astăzi ai unei tradiţii de excepţie.

Echipa naţională a fost prezentă în turneele finale a 10 Cupe Mondiale, în două dintre ele ajungând în semifinale. Aceasta a ajuns în finala campionatelor europene de două ori şi a avut o evoluţie impresionantă la jocurile olimpice, obţinând o medalie de aur, trei de argint şi una de bronz.

Fosta Iugoslavie şi-a început cariera ca forţă semnificativă în fotbalul internaţional la Cupa Mondială din Uruguay din 1930. "Beli Orlovi" (Vulturii Albi) au învins Brazilia şi au ajuns în semifinale, unde au fost învinşi de Uruguay cu 6-1 -- într-un meci ciudat, împotriva a peste 11 jucători adverşi. Primul gol al Uruguayului a fost marcat după ce un poliţist prezent pe tuşă a şutat mingea înapoi în teren.

După acel botez de foc, Iugoslavia s-a îndreptat încet dar sigur către vârful clasamentelor, ajungând chiar în top în anii 1950 şi 1960. Epoca de aur s-a încheiat la sfârşitul anilor 1970, cu toate că fanii s-au entuziasmat la redresarea din 1987 -- când echipa de juniori a câştigat campionatul mondial din Chile -- şi din nou la Cupa Mondială din 1990, din Italia. Echipa care a mers în Chile a fost formată în principal din jucători croaţi, conduşi de Davor Suker, Zvonimir Boban şi Robert Prosinecki.

Italia 1990 a cunoscut o echipă excelentă selecţionată de bosniacul Ivica Osim, probabil cel mai bun antrenor iugoslav al tuturor timpurilor. Aceasta a înfruntat apărătoarea titlului, Argentina, jucând 60 de minute fără un jucător după ce Sabandzovic a obţinut un cartonaş roşu pentru marcarea marelui Maradona. Lupta bravă s-a încheiat cu lovituri de pedeapsă şi Argentina a câştigat.

În anii care au urmat, sancţiunile internaţionale au eliminat Iugoslavia din lumea fotbalului. Preţul a fost evident în 1998, când echipa iugoslavă a ajuns doar în a doua rundă. Foştii coechipieri, croaţii, au mers mai departe, devenind surpriza turneului. Echipa a stat apoi pe tuşă în 2002, după un egal de 1-1 cu Slovenia în ultimul meci de calificare.

La Cupa Mondială Germania 2006, moştenirea iugoslavă este reprezentată de două echipe -- Croaţia şi Serbia-Muntenegru -- şi patru antrenori. Pe lângă Zlatko Kranjcar şi Ilija Petkovic, sunt prezenţi şi Branko Ivankovic, conducând echipa iraniană, şi Ratomir Gane Dujkovic, care a făcut o selecţie excelentă pentru Ghana.

Absent la turneu este legendarul Bora Milutinovic, care a condus echipe din cinci ţări diferite la ultimele cupe mondiale, inclusiv la turneul din Statele Unite, din 1994, şi la cel din China, din 2002. Succesul acestor antrenori este probabil cea mai bună dovadă a nivelului atins pe vremuri de şcoala iugoslavă de fotbal.