Gorani păstrează active vechile graniţe

28/02/2011

O comunitate culturală aparte este pusă în situaţia de a-şi proteja prea-iubitul mod de viaţă.

Imagini şi text de Nikola Barbutov, din Belgrad pentru Southeast European Times – 28/02/11

Divizată în ultima sută de ani, comunitatea Gorani se întinde astăzi pe suprafaţa a trei ţări.

Dealurile masive ale muntelui Sar Planina se întind pe toată latura sudică a Kosovo. Porţiunea de munte denumită Gora este locuită de o populaţie ce poartă numele regiunii – Gorani. Se spune că ei s-au aşezat pe aceste meleaguri cu mai mult de 700 de ani în urmă.

Gorani au propria limbă, deşi ea este doar în formă orală. Au propriile tradiţii şi cultură. Costumele lor populare, ţesute, sunt reale opere de artă, dar cererea pentru ele este în continuă scădere. Astăzi numai între 6000 şi 8000 de persoane mai locuiesc aici, în timp ce în anii 1990, comunitatea era de trei ori mai mare.

„Nu mai am pe cine învăţa”, suspină Vernesa Hajradini, în vârstă de 53 de ani, petrecuţi integral în spatele războiului de ţesut. Aşa ceva nu se învaţă peste noapte: trebuie să te dedici toată viaţa pentru a reuşi. Hajradini şi-a petrecut toată viaţa în spatele războiului, în fiecare zi a săptămânii.

Preponderent, ea îl foloseşte pentru a realiza costume populare. Deşi astfel de veşminte erau cândva foarte căutate, acum nu mai reprezintă o afacere profitabilă. Hajradini încă poate produce şi vinde pentru bunăstarea familiei, dar nu ca odinioară.

Faptul că nu se află într-o goană nebună după modernizare a ajutat comunitatea Gorani să îşi păstreze cultura şi tradiţiile.

Ţesătura este dificilă şi complexă. Partea din costum care seamănă cu un şorţ poate dura până la două săptămâni pentru a fi realizată. Hajradini îl poate vinde la aproximativ 180 de euro, dar trebuie mai întâi să găsească cumpărător. Un costum Gorani complet poate costa până la 400 de euro şi cere două luni de muncă intensă din partea lui Hajradini.

Fiica sa cea mai mică, Anita, în vârstă de 31 de ani, şi-a petrecut ultimii 10 ani muncind în Austria. Sora sa mai mare, a plecat din Gora de curând, anul trecut, către Franţa. Fiul lui Hajradini, Erkin, în vârstă de 26 de ani, şi soţia sa, Mebrulja, au doi copii, dar Erkin intenţionează, de asemenea, să plece din ţară, pentru că în Gora nu îşi poate găsi de muncă.

„Nu am nicio diplomă, cu excepţia unui curs de nouă luni în frizerie. Este greu să îţi găseşti de lucru şi dacă ai mai multe studii”, declară el pentru SETimes.

Deşi mulţi muncesc în străinătate, Gorani continuă să îşi menţină legăturile cu ţara.

Tatăl său, Nehru Hajradini, este profesor la şcoala locală, dar nu îşi poate ajuta fiul să îşi găsească de lucru. Acum câţiva ani şi-a cheltuit rezerva de bani pe un teren din suburbiile Belgradului, sperând că astfel va reuşi să îşi ţină familia mai unită. Belgradul, spune el, nu este foarte departe de Franţa.

Comunitatea Gorani este foarte muncitoare, cu un puternic simţ al moştenirii culturale şi al apartenenţei la pământul pe care locuieşte. În pofida convertirii la islamism pe durata ocupaţiei otomane, ei îşi amintesc trecutul creştin şi încă sărbătoresc Crăciunul, Ziua Sf. Gheorghe şi ziua Sf. Mitar.

Cei care trăiesc şi muncesc în străinătate se întorc în Gora doar de câteva ori pe an. Iar dacă şi aşa este foarte mult, din cauza obligaţiilor de la muncă, ei vor găsi mereu timp să vină măcar o dată pe an – primăvara, de ziua Sf. Gheorghe. În această perioadă Gora prinde viaţă, se umple de mii de culori, iar mulţimile îmbracă bogatele costume populare.

Peste tot izbucneşte râsul, cântecul şi dansul. Festivităţile durează trei zile şi la ele iau uneori parte şi sârbi şi albanezi.

Vernesa Hajradini a ţesut costume populare timp de 35 de ani.

Gora nu este un loc în care traiul să fie uşor. Iarna temperaturile scad sub zero şi zăpada umple toate văile. Majoritatea satelor Gorani au drumuri asfaltate, electricitate, telefonie şi acces la Internet, dar nu în toate cazurile.

Articole pe aceeaşi temă

Faptul că nu se află într-o goană nebună după modernizare a ajutat comunitatea Gorani să îşi păstreze cultura şi tradiţiile. Timp de mulţi ani ei reprezentau o comunitate închisă şi inaccesibilă din cauza zonei geografice, dar şi a modului de viaţă.

Cu mult timp în urmă, oamenii din Gorani erau cunoscuţi drept armurieri şi „pelivani” – luptători care îşi câştigau traiul luptându-se pentru bani sau mâncare. De asemenea, ei aveau şi reputaţia unor buni crescători de oi. De altfel, doar carne de oaie din Gora era servită, în acea perioadă, la masa familiei regale.

De-a lungul timpului, Gora a fost divizată de două ori, prima dată odată cu formarea statului albanez în anul 1912, şi câteva zeci de ani mai târziu, când s-a dezintegrat fosta Iugoslavie, iar părţi din Gora au devenit teritoriu macedonean. Acum cei din comunitatea Gorani trăiesc în trei state. Din cei 500 de kilometri pătraţi totali pe care îi are întreaga regiune, 310 se află în Serbia, 150 în Albania şi 40 de kilometri pătraţi în Macedonia.

Locurile de construcţie sunt foarte comune în satele din Gora. Case noi şi adesea foarte mari sunt construite alături de cele vechi şi deteriorate. Acestea păstrează amintirile vechilor case din Gorani. De fapt, dacă un Gorani încetează din viaţă în străinătate, chiar dacă a locuit şi trăit acolo zeci de ani, corpul său va fi adus acasă cu o zi sau două înainte de ceremonia de înmormântare în cimitirul local.

Acest conţinut a fost comandat pentru SETimes.com.