Tea şi Tito în nordul Mitrovicei

22/06/2009

Prinşi într-un impas politic, rezidenţii unui cartier mixt încearcă să salveze ce a mai rămas bun din trecut.

De Besa Beqiri şi Ilija Djordjevic pentru Southeast European Times din Mitrovica -- 22/06/09 Imagini de Laura Hasani

Cartierul bosniac Mahalla din Mitrovica conţine un amestec de sârbi şi albanezi.

Acest cartier este cunoscut drept „Mahalaua Bosniacă”. Casă pentru numeroşi bosniaci din Mitrovica, cartierul este frecventat şi de albanezi şi de sârbi, devenind un amestec interetnic.

La suprafaţă viaţa pare liniştită. La magazine poţi cumpăra ciocolată şi specialităţi tradiţionale precum ajvar (hajvar) şi lutenica. Peste tot au răsărit clădiri noi, finanţate de guvernul sârb. Printre clădirile simbolice se numără sediul băncii Jugobanka şi, peste toate, renumita Shera's Café.

O fetiţă, de cinci sau şase ani, stă în faţa unui mic magazin condus de mama ei Arbnora, o albaneză din Kosovo. „Am înscris-o la şcoală”, spune ea, arătând către fiică. „Va începe şcoala în sud; aici nu există şcoli pentru ea.”

Camioanele gălăgioase aduc legume, fructe şi produse către „piaţa multietnică”, după cum este cunoscută piaţa din faţa magazinelor. O maşină parcată încă poartă iniţialele SCG, reprezentând, acum non-existenta ţară Serbia şi Muntenegru.

Shera coboară încet din apartamentul de deasupra cafenelei sale, unde locuieşte cu familia lui şi începe să facă ceai. Adem Mripa, un profesor în vârstă de 62 de ani, fost prizonier politic, şi-a terminat cursurile pe ziua de azi. Se aşează la palavre.

„Vorbim cu sârbii despre bunele vremuri din trecut, de dinainte de război, despre bulevardul comun din centrul oraşului”, ne spune el. „Ei ne întreabă de oamenii pe care îi cunoşteam înainte … dacă au rămas în viaţă, dacă o anumită stradă mai e acolo, dacă şi ce s-a schimbat.”

Drago Markovic (stânga) şi Adem Mripa vorbesc despre viaţa în nordul Kosovo.

Apoi el arată spre noile clădiri, ridicate exact în faţa cafenelei. „Nou veniţii, sârbii nou veniţi, ei sunt o problemă, nu doar pentru noi, ci şi pentru sârbii de aici.”

Casa lui a fost vandalizată de câteva ori – ferestre sparte, gloanţe în pereţi, dar, din fericire, nicio victimă. „Au vrut să îmi ardă casa, dar nu au reuşit”, spune el.

Nu departe, curtea unei clădiri cu trei etaje este locul în care câteva familii sârbeşti stau să bea o cafea. Printre privirile neîncrezătoare, ei ne spun că au avut experienţe neplăcute cu jurnaliştii, în trecut. „Noi spunem ceva, iar ei scriu cu totul altceva.”

Ei nu sunt surprinşi atunci când sunt întrebaţi despre convieţuire. „Albanezii sunt oameni, exact ca noi ... Unii te vor ajuta, iar alţii te vor înjunghia pe la spate”, spune Milosh Stosic, în vârstă de 21 de ani.

„Nu suntem atât de diferiţi. Aici veţi găsi atât buni, cât şi răi”, ne mai spune el. „Eu de exemplu: pentru mine acestea sunt vremuri grele, este criză şi nu avem de muncă. Când nu am bani, mă duc la vecinul meu albanez care are un magazin în zonă. El mă primeşte mereu şi atunci când nu am bani îmi dă pe împrumut.”

Totuşi, continuă el, nu toate sunt ideale. Există provocări şi comentarii, dar mai ales de la cei tineri.

„Nu ştii când va începe şi nici din ce parte”, spune Pavle Nedeljkovic, în vârstă de 57 de ani, care locuieşte de mult timp în Mitrovica. „Nu o dată s-a întâmplat să apară „eroi” … din apartamentele lor sigure din centrul oraşului şi să creeze probleme. Mă refer la ambele părţi. Dar cei care suferă suntem noi, cei care locuim aici şi care suntem direct ameninţaţi. Acei „eroi” se întorc la apartamentele şi casele lor, în timp ce noi rămânem aici şi ne temem pentru copiii noştri.”

La cafenea, lui Mripa îi sună telefonul. Începe să vorbească într-un amestec de sârbă cu albaneză, spunând numele Drago de mai multe ori. Este prietenul lui, Dragoslav Markovic, un mecanic auto care locuia cândva în Mitrovica, şi muncea alături de tatăl său. „Vrea să se întoarcă în sud”, ne-a explicat profesorul. „M-a rugat să îl ajut.”

Albaneza lui Drago este foarte bună. Cum a învăţat-o? „Suntem aici de 300 de ani”, ne explică el râzând.

Ne spune că el şi prietenii lui albanezi vorbesc despre lucruri banale. „Mă întreabă cum mai sunt lucrurile pe aici, noi îi întrebăm ce mai e pe la ei, dacă ne putem ajuta să rezolvăm cu hârtiile şi cu documentele, dacă sunt locuri de muncă pe undeva, dacă se pot câştiga cumva bani.”

„Majoritatea oamenilor nu sunt interesaţi de politică, ci de viaţa de zi cu zi. Sunt mulţi sârbi care ar vrea să se întoarcă”, spune Drago.

Dragana Zhivic, 37 de ani, este refugiată din Obilic. Ea are un apartament în cartierul bosniac, unde locuieşte cu doi dintre cei patru copii ai săi. Ceilalţi doi au rămas în Serbia.

„Ne salutăm, eu îi dau bună ziua vecinului meu albanez şi el mă salută înapoi, dar nu ne vizităm niciodată. Trăim într-o teamă constantă. Nu pot să îmi las fiica afară, fără să o conduc şi fără să o aştept seara, până când vine”, spune ea.

Pe măsură ce încearcă să accepte viitorul, oamenii se refugiază într-un trecut idealizat. Drago speră că anii ce vor veni să semene mai mult cu cei din epoca lui Tito. „Era mai bine, mult mai bine în vremea lui Tito”, spune el. „Muncă, bani, prietenie, nimănui nu îi păsa cine eşti şi ce eşti, [aveai] libertate de mişcare oriunde”.

Mripa este de acord. „Da, era mai bine în vremea lui Tito”. Cafeneaua prezintă cu mândrie un impresionant portret al fostului dictator iugoslav, precum şi un poster cu Kemal Ataturk şi steaguri din întreaga lume.

„Când cineva vine în cartierul bosniac pentru prima dată, ar zice că totul este minunat”, spune Nedeljkovic. „Sârbi şi albanezi locuiesc aici, magazinele sunt deschise, facem cumpărături, negoţ. Dar aici, un om nu se poate relaxa niciodată. Aici totul poate exploda într-o secundă”.

„Până la urmă, asta nu este o viaţă pe care să o doresc cuiva”, concluzionează el.