Kosovo: înapoi la „Planul A”

26/11/2007

Cu o nouă conducere care preia puterea la Pristina şi ultima fază a negocierilor apropiindu-se de final, UE caută cea mai puţin neconvenabilă soluţie a puzzle-ului kosovar.

Analiză de Robert C. Austin pentru Southeast European Times – 26/11/07

Băieţel însoţindu-şi mama pentru a-şi depune buletinul de vot la o secţie de votare din satul Feraje. Un Kosovo tensionat a ales pe 17 noiembrie un guvern care să ducă provincia spre independenţă, după cum cere majoritatea albaneză, însă cu rezistenţa aprigă a sârbilor. [Getty Images]

Într-un climat politic lăsat, în mare parte, în umbră de chestiunea definitivării statutului, populaţia din Kosovo a mers la vot pe 17 noiembrie, pentru a-şi alege noii conducători. În pofida posterelor de campanie, dezbaterilor televizate şi articolelor din presa scrisă, toate omniprezente, entuziasmul a fost scăzut. Multă lume pur şi simplu nu a crezut că are sens desfăşurarea unor alegeri în condiţiile în care problema statutului era atât de apropiată. Prezenţa la vot, de circa 45%, a fost cea mai joasă din orice alegeri desfăşurate după conflictul din 1998-1999.

Nivelul scăzut de încredere al kosovarilor în conducătorii lor a fost cât se poate de limpede. Majoritatea oamenilor sunt perfect conştienţi de diferenţa uriaşă dintre promisiunile electorale şi dura realitate economică cu care se confruntă Kosovo. Puţine partide au putut suscita un interes serios – chiar şi proaspăta Alianţă pentru un Kosovo Nou, condusă de Bexhet Pacolli, nu a reuşit să îşi impresioneze alegătorii, deziluzionaţi de marile partide şi antecedentele lor de corupţie şi incompetenţă. De fapt, Pacolli a îndepărtat nu puţini votanţi declarându-se „prea bogat pentru a fi corupt”.

Liga Democrată din Kosovo (LDK), care, pe vremea regretatului preşedinte Ibrahim Rugova, a dominat viaţa politică din provincie, a părut a nu avea niciun mesaj nou pentru alegători, axându-şi campania pe nişte imagini sinistre ale lui Rugova şi vagi promisiuni privind integrarea euroatlantică. Votanţii au sancţionat LDK, în favoarea Partidului Democrat din Kosovo al lui Hashim Thaci. După multă vreme în care a ratat postul de prim ministru, Thaci pare a avea asigurată această funcţie la momentul actual, crucial în istoria Kosovo. Totuşi, în ciuda numărului mai mare de voturi al lui Thaci, coaliţiile în Kosovo nu sunt niciodată uşor de format, iar în zilele următoare vor avea loc negocieri serioase între numeroasele partide politice de toate culorile. Toată lumea vrea să fie la putere atunci când va veni independenţa.

Liberalii reformişti sunt, probabil, extrem de dezamăgiţi de rezultatele slabe ale partidului ORA al lui Veton Surroi. De departe cel mai bun om de stat din Kosovo, Surroi se prea poate să fi pierdut voturi în favoarea noului partid al lui Pacolli şi să îşi fi îndepărtat susţinătorii tradiţionali din centrele urbane. Posterul de campanie prost inspirat nu a fost de ajutor. Ilustrându-l pe Surroi alături de preşedintele american George W. Bush, afişul promitea că votul pentru ORA va ajuta kosovarii să devină „stăpânii Casei”.

Pentru comunitatea internaţională, alegerile ridică mai multe semnale alarmante. Absenteismul record – şi deziluzia votanţilor pe care acesta o reflectă – insuflă temeri că toată munca din ultimii ani, de consolidare a unei societăţi civile în Kosovo, se destramă pe măsură ce procesul definitivării statutului se lungeşte. Boicotul aproape total al sârbilor kosovari sugerează că majoritatea acestei comunităţi etnice încă se bazează că Belgradul va împiedica independenţa, în loc să anticipeze viaţa politică într-o provincie Kosovo suverană. În plus, deşi Thaci a promis deja să nu facă nicio mişcare abruptă, este clar că alegătorii contează pe el să facă ceea ce predecesorii săi nu au reuşit: să transforme Kosovo în stat independent, într-un fel sau în altul.

Hashim Thaci a fost marele câştigător, alegătorii exprimându-şi nemulţumirea faţă de actuala conducere. [Getty Images]

Procesul negocierilor a ajuns acum să fie întins la maximum. După mai multe runde de tratative, Belgradul şi Pristina îşi menţin poziţiile ireconciliabile, concretizându-se ameninţarea la adresa stabilităţii regionale. Grupările militante nu numai că au reapărut în Kosovo, ci au şi creat agitaţie în ţara vecină Macedonia. Între timp, liderii din Kosovo au avertizat deja mapamondul că se poate aştepta la acţiune – sub forma unei proclamaţii de independenţă – după 10 decembrie, când se va încheia ultima rundă de negocieri. Occidentul i-a tot îndemnat la reţinere, prevenind că suveranitatea nerecunoscută ar genera mai multe probleme decât ar rezolva. Totuşi, pentru a opri albanezii kosovari să acţioneze unilateral, comunitatea internaţională va trebui să acţioneze decisiv – şi rapid.

În Kosovo, sondajele arată că populaţia s-ar mulţumi cu o independenţă fără sprijinul general al ONU, atâta timp cât ar fi susţinută de Statele Unite şi marile puteri europene. Unii ar accepta chiar o autoproclamare susţinută numai de Washington – deşi acest fapt ridică o problemă, din moment ce UE, şi nu Statele Unite, vor lansa misiunea care va succeda UNMIK. Viitorul Kosovo se preconizează a fi determinat în cadrul amplu al integrării europene. Pentru aceasta, orice mişcări ale Pristinei trebuie să se bucure de sprijinul unui număr confortabil de ţări europene, chiar dacă unanimitatea este greu de obţinut în acest stadiu.

De partea sa, Belgradul a pus pe masă tot felul de noi propuneri de autonomie extinsă, inclusiv un „model Hong Kong” şi unul inspirat de insulele Aaland, o provincie autonomă, vorbitoare de limbă suedeză, a Finlandei. Se vorbeşte chiar de cele două Germanii din anii ’70, când statul vest-german a recunoscut, mai mult sau mai puţin, RDG-ul. Toate aceste propuneri au fost refuzate de albanezi, permiţând Serbiei să câştige simpatie plângându-se de inflexibilitatea Pristinei. Aceste câştiguri pe plan diplomatic sunt, însă, lipsite de substanţă. Faptul concret rămâne acela că majoritatea etnicilor albanezi din Kosovo nu vor să accepte guvernarea Belgradului sub nicio formă. Serbia nu poate reţine Kosovo; maximul pe care îl poate obţine este să împiedice provincia să atingă stabilitatea. Dacă va alege această alternativă, este posibil să apară tulburări în provinciile sârbeşti sudice Buianovaci, Preşevo şi Medvedia.

Tratativele mediate de troica internaţională nu au reuşit să astupe prăpastia dintre poziţiile Belgradului şi Pristinei privind independenţa. [Getty Images]

Pentru UE, în capul listei de priorităţi se situează prevenirea oricărei ameninţări la adresa stabilităţii regionale. S-a cheltuit multă energie în ultimii ani, pe lângă fondurile aferente, în scopul redresării Balcanilor după catastrofele din anii ’90. Presupunând că regresul la etnonaţionalism al Bosniei-Herţegovina poate fi împiedicat, Kosovo rămâne ultima problemă nerezolvată din regiune. Provocarea din prezent o constituie găsirea soluţiei care să ridice cele mai puţine nemulţumiri, una care să poată aduce stabilitate pe termen lung şi pava calea integrării în Europa.

Un singur compromis viabil a fost înaintat: planul fostului preşedinte finlandez Martti Ahtisaari, propus în martie, care prevede independenţa supravegheată. Propunerea a fost imediat adoptată de majoritatea albaneză, în ciuda puterilor substanţiale pe care i se cere să le cedeze sârbilor şi altor minorităţi. Planul a fost respins de sârbii kosovari şi autorităţile de la Belgrad, şi blocat la nivel internaţional de Rusia.

Planul Ahtisaari rămâne, deocamdată, cel mai apropiat de o soluţie care să echilibreze independenţa Kosovo – chestiune nenegociabilă pentru albanezi – cu pretenţiile sârbilor de autonomie şi împărţire a puterii. Autorităţile de la Pristina au promis să se supună principiilor propunerii, chiar dacă vor decide autoproclamarea. Este un gest admirabil, dar aproape deloc realizabil: vor avea nevoie de sprijinul UE pentru a-şi respecta promisiunea.

În multe privinţe, ultima rundă de dezbateri diplomatice privind Kosovo a constituit un exerciţiu exhaustiv de demonstrare a faptului că nu există nicio altă alternativă, nicio formulă magică ce ar putea, cumva, să astupe prăpastia imuabilă dintre Belgrad şi Pristina. În săptămânile ce vor urma, diplomaţii va trebui fie să inventeze imediat ceva extrem de creativ, fie să revină la Planul A, aşa cum a fost el conceput de fostul preşedinte finlandez. Orice altceva va fi, în cel mai bun caz, o altă încercare de a cumpăra timp, iar în cel mai rău, o reţetă a destabilizării.

Robert Austin este profesor la Centrul de Studii Europene, Ruse şi Eurasiatice din cadrul Centrului de Studii Internaţionale „Munk” al Universităţii din Toronto.