Crearea unei economii viabile în Kosovo

07/08/2006

Pe cât de importantă este rezolvarea problemei statutului provinciei Kosovo, doar acest lucru nu va rezolva problemele urgente cu care se confruntă această provincie, scrie Robert Austin, profesor la Universitatea din Toronto.

De Robert C. Austin pentru Southeast European Times – 07/08/06

Preşedintele Kosovo Fatmir Sejdiu (dreapta) şi preşedintele Adunării Naţionale din Kosovo Kole Berisha (stânga) vorbind cu presa la întoarcerea lor de la negocierile de la Viena cu privire la statut de luna trecută. Mulţi politicieni din provincie se concentrează asupra problemei statutului şi abia după aceea asupra economiei. [Laura Hasani]

Acum când negocierile cu privire la soarta provinciei Kosovo iau în sfârşit avânt, perspectivele pentru ca provincia Kosovo să se poată susţine din punct de vedere economic devin o chestiune importantă. Indiferent de rezultatul negocierilor, crearea unei economii viabile este o chestiune importantă. De la intervenţia NATO din 1999, majoritatea oamenilor ar spune că principalul produs al provinciei Kosovo este politica. O privire atentă la balanţa comercială a provinciei Kosovo este relevantă -- din 1,1 miliarde de euro în schimburi comerciale în total, numai 42 de milioane de euro sunt în exporturi. Dezechilibrul se explică în principal prin cheltuielile comunităţii internaţionale şi banii trimişi din străinătate de către diaspora originară din Kosovo, care trimite acasă aproximativ 600 de milioane de euro pe an. Partea bună este că toate importurile şi taxele legate de acestea înseamnă cam 70% din buget.

Cu excepţia notabilă a lui Veton Surroi, şeful partidului Ora, foarte puţini politicieni vorbesc despre aceste probleme economice serioase. Mantra din Pristina e simplă -- statutul mai întâi şi economia după aceea. În esenţă nimic nu contează înaintea independenţei. Acest lucru contrastează cu realitatea din teritoriu. Dacă populaţia ar fi acceptat această atitudine în 1999, acest lucru nu se mai poate întâmpla acum. Într-o ţară în care contează doar politica şi nimic în afară de politică, politicienii din Kosovo nu au legătura puternică cu alegătorii lor care caută o cale către prosperitate atunci când negocierile cu privire la statut se vor sfârşi.

Desigur că oamenii din Kosovo nu cred că negocierile cu privire la statut nu sunt importante, dar până acum aceştia sunt convinşi că un fel de independenţă este inevitabilă şi vor ca liderii lor să treacă la altă problemă. Serbia între timp continuă să se opună independenţei. Însă nimeni din Belgrad nu a explicat cum îşi va putea permite această ţară transferurile de capital necesare pentru a menţine Kosovo pe linia de plutire ca parte a Serbiei.

Un lucru este sigur. Potrivit sondajelor întreprinse de Index Kosova, cu sediul în Pristina, oamenii îşi dau seama că principala problemă este de fapt şomajul. Nu sunt suficient de naivi pentru a crede că independenţa ar duce la o soluţie imediată. Kosovo prezintă nişte cifre uimitoare şi îngrijorătoare. Rata şomajului este estimată la 44%. Cam 47% trăiesc în sărăcie, 13% în sărăcie extremă. Chiar luând în considerare cifrele de pe piaţa gri, situaţia nu arată prea bine. Nu mai puţin de 30.000 de persoane cu vârsta corespunzătoare pentru angajare intră pe piaţa muncii în fiecare zi, însă cu puţine opţiuni. Trebuie doar să te uiţi la străzile din Pristina pentru a vedea adevăratul impact al şomajului tinerilor, perspectiva revoltelor sociale fiind un motiv real de îngrijorare.

Un albanez din Kosovo, şomer, aşteaptă la una dintre principalele intersecţii din Pristina în speranţa găsirii unui loc de muncă temporar. Şomajul este una dintre principalele probleme din provincie. [Getty Images]

Acestea fiind spuse, care sunt perspectivele pentru Kosovo? În Balcani miturile abundă. Pentru mulţi din Kosovo există mitul bogăţiei minerale uriaşe -- în special în mina Trepca. Se presupune că numai prin aceasta provincia s-ar putea susţine. În timp ce resursele naturale ar putea fi o sursă pentru viabilitate economică pe termen lung, absenţa aproape totală a investiţiilor străine înseamnă că pe termen lung acestea nu sunt de mare ajutor.

Kosovo se confruntă şi cu alte probleme serioase, dintre care unele ar putea fi rezolvate printr-o decizie cu privire la statutul final. Ambiguitatea actuală înseamnă că provincia nu poate primi împrumuturi serioase de la instituţiile financiare internaţionale din cauza incapacităţii de a semna garanţii suverane. Investitorii au tins de asemenea să se ţină departe din această cauză, precum şi din cauză că provincia nu are o imagine bună. Kosovo a primit nişte laude printr-un studiu sponsorizat de USAID, care a concluzionat că aici se găseşte unul dintre cele mai prietenoase climate de afaceri din Europa. Totuşi investiţiile directe din străinătate sunt extrem de scăzute deoarece îngrijorările cu privire la sistemul juridic, corupţie, salarii mai mari cu o forţă de muncă mai puţin calificată şi educată decât în restul regiunii şi o infrastructură depăşită abundă.

Investitorii străini serioşi sunt îndreptăţiţi să îşi exprime îngrijorarea atunci când află că dacă vor să rămână în producţie va trebui să se asigure întâi că au cumpărat suficiente generatoare deoarece Kosovo este afectat în continuare de probleme de furnizare a curentului electric. Companiile de furnizare a energiei electrice se confruntă cu datorii masive iar plata facturilor este cel puţin haotică. Mai mult, unele dintre principalele proprietăţi ale provinciei Kosovo trebuie privatizate, din cauza dilemelor privind statutul său nedeterminat.

Marea îngrijorare, potrivit unui raport recent al Biroului Pilonului UE UNMIK, este impactul micşorării inevitabile a Misiunii ONU. Până acum ar fi greu să nu se concluzioneze că influxul de bani trimişi de cei din străinătate şi, mai important, banii de la comunitatea internaţională, susţin economia provinciei Kosovo. Ratele de creştere ale provinciei Kosovo sunt mici în principal din cauza asistenţei donatorilor, aflată în declin, în faza post-conflict şi de reconstrucţie.

Multe voci din Kosovo sunt de părere că mina Trepca poate susţine economia provinciei. [Getty Images]

Raportul a estimat că de la începutul său în 1999, numai UNMIK a cheltuit 2,6 miliarde de euro pe personal, bunuri şi servicii în Kosovo (restul eforturilor internaţionale au cheltuit probabil la fel) şi acest lucru ar putea să fi crescut PIB-ul Kosovo cu 9%. Grupul Internaţional de Criză a observat că UNMIK a creat un serviciu civil numărând aproape 70.000 în timp ce Slovenia, o ţară cu o populaţie similară, are doar 20.000 de membri ai serviciului civil. Orice reducere, sau reducere parţială, a prezenţei UNMIK în Kosovo va avea efecte adverse severe. Marea întrebare este cum să se atenueze, cât de mult posibil, aceste efecte, în special în condiţiile în care economia este atât de evident slăbită şi dependentă.

În esenţă, Kosovo trebuie să înceapă ceea ce se numeşte tranziţia către o economie de piaţă. O mare temere este că atunci când tranziţia va începe cu adevărat, Kosovo ar putea foarte bine să urmeze paşii ţării vecine, Albania, care a trecut prin de departe cea mai traumatică tranziţie întreruptă şi reluată, din cauza, printre altele, polarizării extreme, politicizării şi miopiei politice în rândurile elitelor albaneze.

Însă nu sunt numai veşti proaste. După cum s-a observat, au fost obţinute succese în ceea ce priveşte colectarea taxelor vamale şi taxelor locale. În perioada ce a urmat conflictului, societatea din Kosovo a arătat un dinamism real în reconstrucţie. Statutul final oferă nu numai un fel de încheiere a ultimei probleme rămase în Balcani, însă va forţa un fel de normalizare a vieţii politice atât în Pristina cât şi la Belgrad. Politicienii din ambele locuri se concentrează asupra aceluiaşi lucru în esenţă -- independenţa provinciei Kosovo -- însă o parte spune da şi cealaltă nu. O soluţie va necesita o schimbare abruptă şi binevenită în modul în care liderii fac afaceri deoarece zilele ţapilor ispăşitori trebuie să ia sfârşit. Aceasta înseamnă că munca va deveni mai grea pentru politicieni pe măsură ce alegătorii lor din Kosovo şi Serbia caută în esenţă acelaşi lucru: stabilitate şi promisiunea că lucrurile se vor îmbunătăţi.

Robert C. Austin predă istoria şi politica Europei de Sud-Est la Centrul Munk pentru Studii Internaţionale, Universitatea din Toronto.