Preţul petrolului şi noile economii remodelează imaginea globală

03/01/2006

Economiştii au păreri împărţite atunci când vine vorba despre interpretarea importanţei creşterii preţurilor la petrol, care, în termeni reali, se apropie de cele care au declanşat stagflaţia din anii 1970. Optimiştii sugerează că echilibrul pieţei va fi restabilit atunci când problemele legate de ofertă -- inclusiv blocajele din capacitatea de rafinare -- vor fi soluţionate. Alţii, care iau în considerare ascendenţa economică a Chinei şi Indiei, sporirea competiţiei pentru resurse şi pericolul încălzirii globale, văd o imagine de ansamblu mai complicată. În trecut, scenariile cele mai pesimiste au fost anulate parţial de progresele tehnologice şi funcţionarea forţelor de piaţă. Oare situaţia se va repeta? O serie de probleme -- economice, politice, strategice şi ecologice -- sugerează că responsabilii politici nu trebuie să fie prea siguri de sine, scrie fostul ministru român al finanţelor Daniel Dăianu.

De Daniel Dăianu, din Bucureşti pentru Southeast European Times – 02/01/06

Atunci când preţul petrolului a depăşit nivelul de 50 de USD pe baril, lumea a început să se îngrijoreze. Când a ajuns la 70 de USD pe baril, în septembrie -- coborând ulterior la 60 de USD până la 65 de USD -- analiştii au început să privească cu prudenţă următorul prag.

Motivul este clar: în termeni reali, 80 de USD pe baril este echivalent cu nivelul de preţ care a declanşat stagflaţia din economiile occidentale în urmă cu câteva decenii. La acea dată, ţările arabe producătoare de petrol au folosit această materie primă strategică ca pe o armă economică şi politică. De câteva ori, preţul petrolului a urcat la peste 40 de USD pe baril. Acest preţ a determinat o schimbare drastică şi considerabilă a termenilor de realizare a schimburilor comerciale între ţările exportatoare de petrol şi cele importatoare.

Majorarea preţului petrolului în prezent ridică astfel o întrebare simplă: este actuala situaţie similară cu cea de acum câteva decenii? [Arhivă]

Ţările bogate, industrializate au absorbit şocul preţului petrolului prin încetinirea economică (chiar prin recesiune) şi monetizarea puternică a deficitelor bugetare în creştere. În timp, majorarea preţului la produsele industriale a compensat noul preţ al petrolului. Combinaţia dintre recesiune şi inflaţia mare -- aproape de 20% chiar înainte de venirea lui Paul Volcker la conducerea Rezervei Federale -- a pus în încurcătură destul de mulţi macroeconomişti. Aceştia au acceptat cu greu faptul că o subutilizare masivă a resurselor poate avea loc în acelaşi timp cu un ritm mult mai rapid al inflaţiei. În consecinţă, a fost necesară extinderea paradigmei convenţionale pentru a lua în considerare scenariul în care un şoc puternic al ofertei anulează capacitatea economiei de a trece printr-o realocare lină şi rapidă a resurselor ca modalitate de absorbire a acestui şoc. În acest caz, recesiunea combinată cu creşterea inflaţiei devine inevitabilă.

Aşa cum s-a putut constata, economiile occidentale au trecut printr-un şoc care, cu câteva decenii mai târziu, urma să fie resimţit la o scară mult mai mare de economiile postcomuniste. În timp ce Vestul a fost nevoit să facă faţă unei schimbări brutale a termenilor de schimb al unei materii prime strategice, economiile postcomuniste au fost nevoite să facă faţă unor reforme instituţionale ample şi realocării resurselor după căderea pieţei sovietice. Într-adevăr, ţările din blocul sovietic erau parţial ferite la momentul şocului preţului petrolului, deoarece beneficiau de petrol ieftin din fosta URSS. Micile economii importatoare de petrol au fost cel mai grav afectate, suferind o dublă lovitură: un preţ mult mai mare al petrolului şi creşterea treptată a preţurilor produselor industriale.

Majorarea preţului petrolului în prezent ridică astfel o întrebare simplă: este actuala situaţie similară cu cea de acum câteva decenii? Pe de o parte, obstacolele legate de capacitatea de rafinare indică faptul că există o problemă de ofertă, aceasta fiind amplificată de urmările dezastrelor naturale precum uraganele Katrina şi Rita. În plus, explorarea petrolului nu a fost extinsă suficient în ultimii ani. Implicaţia politică este aceea că echilibrul pieţei ar putea fi restabilit dacă aceste constrângeri legate de ofertă ar fi eliminate. Cu toate acestea, în ansamblu a apărut o noutate majoră: ascendenţa economică a Asiei -- şi în special a Chinei şi Indiei -- exercită presiuni suplimentare, tot mai mari, asupra pieţei petrolului şi gazelor.

În timp, majorarea preţului produselor industriale a compensat noul preţ al petrolului. [Arhivă]

În acest caz, marea întrebare este următoarea: Care este potenţialul impact al acestui nou tablou economic global asupra dinamicii preţului produselor de bază, pe care se bazează funcţionarea economiilor moderne?

Într-un scenariu malthusian, pesimist, pot fi anticipate noi creşteri abrupte ale preţurilor şi, o dată cu acestea, lupta pentru controlul asupra resurselor principale. Să ne amintim dezbaterile intelectuale şi politice care au urmat publicării raportului Meadows "Limitele Creşterii" -- comandat de Clubul de la Roma în urmă cu peste trei decenii. În acelaşi mod a fost stimulată modelarea dinamicilor globale (Modelul Forrester, conceput de profesorul Jay Forrester de la MIT) pentru a investiga ce se va întâmpla probabil după modificarea severă a circumstanţelor de pe piaţa materiilor prime. Opinia malthusiană a fost invalidată parţial de progresele tehnologice şi de funcţionarea forţelor pieţei, care au făcut ca utilizarea surselor alternative de energie să fie profitabilă la noile preţuri. Putem să pariem din nou pe tehnologie şi să ne declarăm mulţumiţi? Poate, însă răspunsul la această întrebare trebuie să ia în considerare China şi India.

Şocul cererii va continua probabil, economiile asiatice exercitând presiuni asupra pieţei petrolului şi gazelor naturale în anii viitori. Chiar şi numai acest lucru anunţă faptul că preţul petrolului nu va reveni la nivelul de sub 40 de USD prea curând. În plus, deşi creşterea preţului a fost relativ treptată, aceasta impune totuşi ajustări ale consumului şi producţiei. Şi din nou, cele mai grav lovite sunt ţările sărace, în special cele care importă energie.

Pot fi trase câteva concluzii. Competiţia pentru controlul zăcămintelor de petrol şi gaze naturale se va intensifica în anii următori, afectând chestiunile geopolitice şi de securitate. Va începe căutarea frenetică de noi câmpuri. Petrolul şi gazele vor fi considerate şi mai mult materii prime de o importanţă strategică supremă, iar economiile majore îşi vor defini politicile externe în consecinţă. Este foarte probabil ca nevoile industriilor de a fi competitive să intre în conflict cu interesele ecologice într-un moment în care efectele încălzirii globale sunt tot mai vizibile şi mai îngrijorătoare.

Majorarea preţurilor la petrol şi gaze încetineşte creşterea şi duce la o inflaţie subiacentă mai mare. Prin urmare, apar compromisuri majore atât în cazul firmelor cât şi al guvernelor, impunând claritate politică şi calculaţii minuţioase ale costurilor şi beneficiilor. În aceste noi circumstanţe este preconizată apariţia unui nou efort de conservare a energiei. Bugetele private şi publice vor fi supuse unor tensiuni tot mai mari dacă nu vor fi adoptate de urgenţă măsuri şi dacă acestea nu vor fi implementate sistematic în timp.